Ești aici: Home Razi Poveşti Locul I la concursul de eseuri-excelent


Locul I la concursul de eseuri-excelent

O eleva "de moda veche", cum nu credeam sa mai existe pe
bancile scolilor din Romania!                          Gina Camelia
Roman:  ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR.   
ELEVĂ ÎN CLASA A X-A.  LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI.
CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – VASLUI 2011               


Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii…
Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că
aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o
dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ
binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel,
privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea
prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost
întotdeauna ale ei, aclamatǎ  şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să
trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani
ai mei...                       
Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic
creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii
numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci
doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.                       
Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez
dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez  a-mi
părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară
perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul
unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau
frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ
caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni
mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul
proastei imagini va înceta.                       
Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă  sforţare, încearcă să mă
ademenească  prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de
primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o
bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de
câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un
rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a
muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului
şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în
culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ
trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive,
puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi
insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex
appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu
propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat,
cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere
par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în
buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit
este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o
întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o
viaţǎ care sǎ nu  se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.             

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi,
totul ţine de noi,  redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au
luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi
spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul
unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de
mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.               
Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund:
din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente
colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina
celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ
analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în
seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia
noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii
mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor
şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce
dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi
copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei,
speră... să nu ajung şi eu ca ei.                          Înaintez spre
ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de
seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai
doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ
vreunul o fi avut  în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la
matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau
bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici
nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?  Sunt scursuri,
sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce
şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare,
eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de
obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X,
din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din
România mea şi din România lor…                 
Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi
mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate
tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt
cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate
fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le
aducǎ mulţi bani şi faimǎ.                   
Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai
observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu
sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem
acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota
un tâmpit?                   
Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva,
o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment  vǎd o femeie cǎrând o sacoşe,
însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă
gândesc la nimic…                          Gina Camelia ROMAN                 
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui